Ați acordat vreodată suficientă atenție detaliilor din lumea ce vă înconjoară? Ați stat câteva minute sau secunde contemplând cerul, norii, razele care își fac loc printre ei? Ați făcut o pauză scurtă în care să stați întinși vara pe iarbă și să încercați elucidarea formelor bolții?
Eu una da! Îmi place să privesc în jurul meu și să cercetez cât mai multe obiecte sau persoane pe care le văd. Îmi place să fiu atentă la detalii, să le studiez, să mă întreb oare de ce e așa și nu altfel. Mi-ar plăcea să cunosc lumea, universul dincolo de aparențe și să pot afla ce e în profunzime. Dar, totodată, mă atrag și iluzile realității, chiar dacă reprezintă doar amănunte superficiale fără prea multă încărcătură personală sau existențială.
Ieri, așteptând autobusul spre casă, am rămas uimită de frumusețea cerului dinainte de apus. Nu avea încă acel amalgam impresionant de culori calde care te vrăjesc, ci era un simplu albăstrui închis. Dar formele norilor care îl îmbrăcau erau deosebite. Cerul părea o cascadă infinită, iar când te uitai în depărtare dădea o impresie de mișcare ascendentă către un apex al universului. Era ca și un carusel spre mii de ani lumină care te invită să te urci în el, măcar cu gândul, dacă nu se poate fizic. Iar când priveai deasupra ta, parcă te aflai sub apa, iar valurile se spărgeau, lăsând acea spumă în urmă. Simțeam că sunt în altă lume, una de vis, în care imposibilul devine, cumva, posibil. Trăiam în acea clipă scoasă din timpul resimtit de noi, care devea chiar ea suport al vieții. Era o mică ataraxie care s-a născut în sufletul meu și dorea să rămână acolo. Era un sentiment unic și de neprețuit.
Ieșind la o plimbare pe câmpul din Florești, teren odată verde, plin cu flori sălbatice, acum plin de construcții, am prins apusul. Multitudinea aceea de culori roz, albăstrui, galbene, violet, roși, portocalii… creau un tablou spectculos care prindea viață. E interesant cum ceva atât de frumos și viu trăiește așa de puțin, câteva clipe pline până la finalitate. Dar cred că asta mărește atenția care îi trebuie acordată nu numai apusului în sine, cât și proprilor vieți umane. Doar că, în cazul nostru, ciclicitatea nu are loc, iar moartea e finală. Totodată, fenomenul natural dă crezare zicalei „Tot ce e frumos, se termină repede”.
Despre formele norilor ce să mai spun….sunt superbe. Oricât de mare ai fi, tot te timti ca un copil când le privești și te întrebi ce reprezintă. Totul ține de imaginația noastră, ea ne dă impresia că pe cer sunt animale, obiecte sau personaje cunoscute. E bine să profităm de ea și să ne întindem pe spate pe iarba moale a verii și să ne jucăm de-a ghicitul în nori. Sufletul se va bucura de trăirile deosebite care se trezesc în noi după o pauză lungă, care ține din copilărie, până în timpul prezent. Așa, ne mai alinam puțin suferințele, dacă le avem, sau, dacă nu, ne vom relaxa și distra din niște lucruri aparent simple, dar care sunt exact ceea ce aveam nevoie..
Poate ar trebui să facem câteodată pauze să ne privim cu adevărat viața, să fim atenți la micile detalii care au puterea de a schimba totul într-o secundă, să apreciem realizările noastre și să ne dăm seama miracolele din jurul nostru care au loc zilnic.
I ask for sincerity | 2AM 